Posts Tagged ‘iubeală’
” La 20 de ani iubirea ţi-o decid alţii. La 30 e o confuzie, din care uneori se mai nasc şi copii. La 50 de ani începe să se apropie de adevăr. La 76 de ani… nu mai e nici o iubire. Am iubit până la vârsta asta şi a ieşit un căcat. Acum am doar relaţii.”
atunci cand vezi adevarul, un fapt cat se poate de improbabil, e firesc sa orbesti. un lucru cert e ca l’ai vazut mai ales datorita tie, iar acum ca stii lucrul asta, n-ai sa mai poti sa-l repeti niciodata. in consecinta, e al dracului de greu ce fac eu acum. cu siguranta am mai intalnit adevarul pana acum, dar nu l-am inteles. nu l-am inteles pentru ca sentimentul meu a fost mereu un drog care m-a adus, prin propria-i natura dar si prin predispozitia mea de a-i amplifica efectele, la un stadiu suficient de intaintat al nebuniei, pornita de la psihopatia care zace, oricum, in fiecare om care doreste sa analizeze lucrurile din jurul sau. acum insa mi se pare ca am vazut adevarul si ca am fost strivit. nu e nimic deosebit, e un adevar oarecare, chiar o banalitate care putea fi usor dedusa. am spus ca sunt strivit insa ma ridic acum, cu o noua perceptie, si cu cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care ti-am facut-o pana acum. e atat de frumoasa pentru ca de ea, sper sa te poti bucura cu adevarat.
draga mea, simt ca te pot parasi. e cam tarziu, dar abia acum s-a implinit ceva in mine, si te iubesc atat de mult incat sa-ti promit ca n-am sa mai intorc niciodata capul, pentru ca stiu ca voi vedea ori ura , ori iubire, ori nedumerire. imi dau seama ca e inutil sa intorci capul. cand pleci, e bine sa privesti in directia proprie si sa crezi ca ai socotelile incheiate.
demodatul dobitoc notoriu.
Intrebat ce inseamna iubirea pentru el, Cristian Tudor Popescu raspunde:
“Cum pot raspunde la asa ceva? Fara sa fiu considerat idiot…Iubirea trebuie sa se reverse ca laptele pe masa…Iubirea la toate nivelurile… chiar si aici… nu simtiti?”
Da… nu stiu ce sa zic in legatura cu semnul ala de intrebare; n-am dispozitia necesara sa-l explic si probabil ar trebui scos, dar… parca l-as lasa acolo.
Despre ea am mai spus eu cate ceva mai demult, dar acum indraznesc, in inconstienta mea, sa spun ca situatia nu mai e chiar ca atunci si ca s-a transformat intr-o… “amitie amoureuse” de o anumita calitate sufleteasca, zic eu.
Vorbeam chiar ieri cu ea si ma tot intrebam cand si mai ales daca m-am indragostit, in timp ce ea, la randul ei, se intreba nedumerita… oare ce a determinat-o sa tina la mine. Se tot intreba, nereusind sa gaseasca un raspuns, multumindu-se cu acea convingere a ei… cum ca sunt lucruri mai presus de ratiune si raspunsuri, lucruri pe care doar le simti, fiind incapabil sa le exprimi. Nu stiu daca sa o aprob sau nu, parerea mea e undeva la mijloc; eu cred ca in anumite situatii, desi nu poti sa raspunzi sau sa te exprimi, poti sa marturisesti. Imposibilitatea asta a ei a generat pentru mine o stare relativ proasta, ciudata din multe puncte de vedere, ca un amestec intre neputinta, resemnare si ciudat, un dram de entuziasm.
Pana una alta, eu am gasit raspunsurile la intrebarea mea: da, m-am indragostit de ea. Si ma indragostesc de ea in fiecare dimineata, cand ma trezesc si in loc sa injur ca de obicei, ma gandesc la ea si zambesc. Ma indragostesc de ea de fiecare data cand o vad venind spre mine cu o anumita tinuta, cu un aer de o alta consistenta, iesind din mersul gri si nenorocit al civilului.
Cand ai vazut-o prima oara… n-ai inteles nimic. N-aveai cum. Cu timpul insa, te-ai obisnuit cu ea si te-ai simtit bine in compania ei. La un moment dat a devenit, totusi, mai dificil. Ai inceput sa-ti pui intrebari legate de ea si involuntar, ai inceput sa visezi. Iti si vedeai mainile alunecand in buclele ei, dezmierdand-o tandru; te si vedeai incercand, in zadar bineinteles, sa ii descifrezi ochii si fruntea. Te lasi cuprins de iluzii si…
…sfarsesti prin a te indragosti.
Visarea, impreuna cu toate gandurile tale te duc spre greseala asta, pe care ai facut-o de prea multe ori pentru a-ti perminte luxul de a o repeta, mai ales ca atunci cand vine vorba de ea povestea e usor diferita. Ea stie mereu cum sa te puna intr-o postura in acelasi timp mai simpla si mai complicata, iar atunci cand o vezi iti e mult prea greu sa adopti rigoarea necesara. Iti spui ca n-ai sa mai repeti aceeasi greseala, cel putin, nu cu ea. Incerci apoi sa gasesti, macar de data asta, un alt sfarsit pentru povestioara ta. Si uitandu-te la buzele ei, frumos conturate dar mult prea subtiri, gasesti o alternativa, un sfarsit mai potrivit. Chiar daca pentru tine e complet nesatisfacator si de departe mult prea rigid, te opresti si reiei:
“…sfarsesti prin a te indragosti, prin a te indragosti de filozofie.”
L-am auzit intr-o zi pe Plesu tinand un discurs despre inima. Am ascultat foarte putin din el, eram pe fuga insa n-am sa uit o anumita idee pe care a conturat-o; nu gasesc acum un citat dar era cam asa: “avem pe de o parte inima clinica, organ vital care ne impune sa mergem la doctor de la o varsta incolo si inima romantica, sentimentala, cu rol de “suflet” care ne trimite in final… tot la doctor.”
Nu cred ca mai trebuie sa spun nimic.
Initial am vrut sa numesc articolul asta “Despre Femei” dar m-am gandit ca este penibil, scandalos, de-a dreptul revoltator sa existe un asemenea titlu pe blog’ul unui pusti de nici macar 18 ani.
Denumirea asta, “femeie”, stau si ma gandesc, judecand dincolo de termenul anatomic, reprezinta pentru unele un titlu nejustificat, iar pentru celelalte ceva cu totul insuficient. Am sa vorbesc despre cele care se incadreaza in a doua categorie, despre cele care te fascineaza doar privindu-te, despre cele care deschid gura si… vorbesc.
Tin sa spun ca am identificat capitolul “femei” ca fiind zona mea de prostie. Cred ca fiecare om are zona lui de prostie, dar nu pot sa spun ca ma impac tocmai bine cu idea, pentru ca imi place teribil subiectul. E trist. Ajuns in fata fetelor, pot fi foarte bine comparat cu un roman in Japonia, le gasesc pe cat de spectaculoase, pe atat de indescifrabile. Si atunci cand vine vorba despre aceste “pisicute de soi” mentionate acum cateva zile, pe langa prostia mea intervine stilul, esenta, poate chiar viclenia lor. Da…s-a intalnit hotu’ cu prostu’. Amintind de Japonia pot spune ca ele sunt cele care te pun sa stai in lotus, stiind deja ca incheieturile tale nu suporta o asemenea pozitie. Sunt cele care vin la tine, iti dau cu paru’ in cap si dupa te intreaba chicotind – “da tu de ce te-ai bagat in dreptul parului ?!”
… si cu toate astea…sunt demne de iubit, nu?
Ce este de fapt, iubirea? Bineinteles, pot fi judecat aspru pentru aceasta intrebare, aparuta in acelasi timp cu sincera mea nedumerire. Toata lumea are aparent o idee foarte limpede despre acest termen, desi ma tem ca putini ajung in definitia lor dincolo de “I love you – I love you too”, stereotipie banala a majoritatii “indragostitilor”. Auzita frecvent, daca nu permanent in filmele americane, acest schimb de replici s-a transformat in nimic mai mult decat un simplu gest de politete. Dar cum poti sa iubesti cu adevarat femeia de care te-ai indragostit? Exista iubire carnala, iubire romantica, iubire spirituala, iubire egoista. Cum le imbini pe toate, in relatia cu o femeie? Fiind mai intai, un mamifer (fie ca recunosti sau nu), ai dorinte trupesti, apoi poate niste sentimente copilaresti si relativ sincere vizavi de o fata si poate intr-un final, nu obligatoriu, ai sa dezvolti iubirea fata de esenta persoanei alaturi de care ai trecut prin toate celelalte; dar pe langa toate astea traiesti cu cel putin un strop de iubire fata de tine insuti, fiind fara sa vrei, mai mult sau mai putin, egocentric.
Pana acum mi-am dat seama doar ca iubirea e locul in care se nasc sperantele mele, locul in care sunt fortat sa fac un efort urias care se dovedeste in final a fi fara noima, locul in care realul apare complet lipsit de sens. Nu stiu ce-i aia “iubire” si mai rau, ma tem ca n-am sa invat curand, fapt pentru care raman sobru si inchei fara entuziasm.
Da… cred ca e timpul sa incep sa vorbesc despre ea. Despre ea deopotriva ca subiect vag care ne chinuie pe multi dintre noi, dar si ca o anumita creatura, care a reusit sa-mi ia mintile. Cred ca de cand a inceput sa-mi placa fata asta se implinesc cativa ani, bine … cu intreruperi – oameni suntem.
Acum, o mica descriere…: atunci cand o vezi prima data singurul lucru pe care poti sa-l faci , barbat fiind, e sa te uiti siderat la sanii ei minunat conturati si sa pari un mare dobitoc pentru ca nu-ti mai iei ochii de acolo. Uitandu-te fortat in ochii ei, insa, ai sa-ti dai seama, pe masura ce cu privirea iti opreste brusc pornirea naturala de a fantaza la curbele neverosimile ale pielii, ca e mai mult decat o muza voluptoasa. Interpretandu-i acum frumustea cu o sobrietate totala, dar fortata…ai s-o gasesti fascinanta. Dupa, daca ai sansa s-o cunosti ai sa-ti spui, dintr-un orgoliu masculin total imbecil, ca fata asta nu poate sa-ti comunice nimic deosebit si ca tot ce iti spune ea ai putea citi intr-un cacat de carte. La un moment dat insa, o sa inceapa sa vorbeasca despre ea si tu ai sa fii numai urechi, ai sa pierzi din vedere orice altceva pentru ca tocmai ai gasit lucrul pe care vrei sa-l studiezi cat mai amanuntit, pentru cat mai mult timp.
Dupa toate astea… ai sa reusesti sa porti o discutie prieteneasca si bineinteles, ai sa vrei mai mult, ai s-o dai apoi in bara de mult mai multe ori decat iti e permis, ea n-o sa mai discute cu tine, o sa te evite si tu ai sa ajungi sa iti spui of’ul pe un blog de doi bani.
o betie de cuvinte 